Îmi amintesc, Mihai, de poezia ta venețiană,
Ce mi-ai citit-o-n într-o noapte de Sânziană 
Era un sonet cam trist, ca un apus al vieții 
Care-ncepea așa: „S-a stins viața falnicei Veneții”.
 
Vorbeai de Okeanos ce „plângea pe canale”,
Căci nimeni nu știa de dorurile sale
Și parcă auzeam, în Serenissima cetate                                                                                                                                                        Cum „San Marco sinistru, miezul nopții bate”.
 
Cât aș fi vrut să fiu cu tine în lagună
Să hrănim și noi porumbeii cu boabe din mână 
Și-apoi în gondolă pe canale-am fi purces
Și fiecare clipă-n doi, ai fi transformat-o-n vers.
 
Voi împleti iubirea cu gândul multor vise
Că mai plâng uneori, pe cele ce-au fost stinse,
Dar cele ce-au rămas, ca niște torțe vii
Să le ținem aprinse, să ardă în făclii. 
 
Pe sub a mea răceală, se-ascunde nerăbdarea,
Ca să îți fiu lumina, arătându-ți cărarea,
Să ne iubim în taină sa să fim iar fericiți,
Să nu pierdem amorul, ca ai soartei răzvrătiți. 
 
Fii fericit Emine, Florența te așteaptă,
Lacrima de „Nu-mă-uita”, va dispărea în șoaptă,
Trăiesc cu alinarea, c-atunci când vei veni 
Îmbrățișați în noapte, flămânzi ne vom iubi.
 
Ne vom iubi cum noaptea, iubește dimineața-n zori
Cum își iubesc albinele polenul, din miile de flori,
Cum marea cea albastră iubește pescărușii în zbor,
Cum stelele iubesc lumina lunii, ascunsă după-un nor.