Avea dureri de cap, și-o stare depresivă
Veronica; iubirea, și-o plângea deseori,
Cu plâns și rugăciune, femeia uscățivă
În „Poiana Țigăncii”, mergea de multe ori.
 
Acolo într-o zi văzu-n a sa oglindă
A râului limpede, chipul lui drag, iubit.
Urcând scări infinite de marmură bleu, udă,
Spre înălțimi celeste, la Domnul prea iubit.
 
Cupolele-aurite a sfântului altar
Îl așteptau tăcute pe prințul cerului;
În hainele lui scumpe Domnul i-a dat un dar,
Să poarte nemurirea-n steaua Luceafărului.
 
Văzând aceea minune a leșinat subit
Întrebând Domnul nostru, după aceea minune,
– Doamne, te rog să-mi spui, eu am înnebunit?
Sau prin acest mesaj, tu-mi spui ceva anume?
 
Mă ninge-n suflet Doamne cu flori, privesc la ele,
Și-n suflet îmi apare din cele patru zări,
Luceafărul meu drag din miile de stele,
Mă cheamă cu glas dulce, ascult a lui chemări.
 
Mă cheamă și mă-ndeamnă la sufletul lui blând ,
Povestea a-nceput și s-a sfârșit cu noi,
Și vii și morți, noi doi facem un legământ 
Dragostea noastră mare, să o trăiți și voi.