Aș mai fi stat cu tine, la mormânt, să plâng,          
Din lacrimile mele, să crească mii de flori,
Dar soarele grăbit răsare pe pământ 
Cu raze strălucind de dimineață-n zori. 
 
La cimitir e lume, toți stau ca pe jăratec 
Să vină la mormântu-ți cu brațele de flori,
Eu am durerea-n suflet, mănăstirea Văratec,
Vreau ca să-mi fie casă, etern, nu deseori.
 
Mă voi retrage-n tihnă, unde mă găseai ades
Prin „codrii de aramă”, veneai și ne-ntâlneam, 
Acum tristețea mea acolo vreau puțin  s-o țes,
Să-mi găsesc ceva din liniștea ce-atâta așteptam.
 
E doar un scurt popas, căci în curând, la tine am să vin,
Iar dacă-n viață am avut parte mereu de bârfe și de rele,
Vom plămădi în altă lume un nou și poate mai fericit destin,
Că tot ce-a fost în viață disperare și durere, cu toate să se spele.
 
Acolo-n alte sfere, vom fi departe de pământești năpaste
Ne vom iubi cu dragoste și dor în alte lumi celeste, 
Iar lumea va privi mirată steaua cea mai frumoasă dintre astre
Și-or înțelege poate, de ce Luceafărul atât de tare strălucește.