Scumpul meu, Emin al meu, regret în noaptea târzie 
C-am lăsat dragostea noastră, lampă care-abia pâlpâie;
Dacă o viață de lacrimi, ar putea să-mi dea iubirea, 
Să te mai revăd odată, mare mi-ar fi fericirea.
 
Lacrima și suferința, mi-ar fi pe drept răsplătită,
Măcar o dată în viață să mă știu Emin iubită, 
Nu știu nici eu ce să cred: adevăr sau ai mințit?
Când spuneai mă vei iubi, că te-am făcut fericit.
 
Eu te voi iubi-n tăcere, fără nici o perspectivă,
Fără nici o mângâiere, mă simt de tine captivă,
Te iubesc cum se iubește amintirea unui vis,
Vis de dor care gândește, că poate-așa mi-a fost scris.
 
Tare-aș vrea măcar odată, în noapte să îți șoptesc
Că am inima sfărâmată, că încă te mai iubesc.
Mi-aș strânge cioburile de suflet, dacă visul s-o-mplini,
Dar mă tem că dorurile, inima îmi va zdrobi.
 
Eu mai sper că vii în crâng, să-l vezi cât e de frumos 
Și în brațe să te strâng, pe sub teiul cel umbros,
Sub soarele primăverii să-mi săruți gura râzând, 
Să mai dăm iar frâu plăcerii, din cupa iubirii bând.