Ca o crizantemă albă a înflorit deodată
Dragostea la el suflet, care l-a cuprins îndată
Când privi la fața-i fină cu ochi blânzi de căprioară
A înțeles, că e sclavul dragostei, întâia oară.

Dar și ea îi privea trupul surprinzându-l des, cu ochii
Când îi număra în taină fluturii de pe-a ei rochii,
Parcă o chema la dânsul cu luceferii privirii
Atrasă în mreaja pânzei ce-o țesea clipa-ntânlirii.

Prietenul lui de-o viață, îi privea cu însuflețire 
Când vedea în ochii lor cum se năștea o iubire,
Pulbere de diamante cădea din cer, ca o bură
Scânteind plutea pe dânșii și pe toate din natură.

Când Negri o prezintă, mâna fină i-o întinde
Părul negru-i cade-n valuri din cocu-i strâns, se desprinde,
Și cum o privea poetul, ca pe-o tainică visare
Inima în pieptu-i bate, floarea dragostei răsare

Care crește într-o clipă, și-n al ei, ca un pom crește,
Cu-a lui ramuri de iubire, dragostea lor, o nutrește.
Ea divorțează în grabă și-l invită la moșia
De lângă Tecuci, să soarbă din cupe-adânci, bucuria.

Dar deodată supărarea, ca o iederă-i cuprinde
Și sub dânșii universul într-o umbră se întinde
Când Vasile Alecsandri, află că floarea sa roză
S-a îmbolnăvit deodată, și boala-i, tuberculoză.

Pleacă la Constantinopole, pentru a-și îngriji boala
Căci acolo erau medici, ce-i puteau opri răceala...
Pe trasee diferite au plecat cei doi, sperând 
Să se- ntâlnească la Triest, cu dorul aprins în gând.

S-au întâlnit și plecară spre Veneția, pe val,
Se cazează într-un Palazzo de pe Marele Canal
Și își trăiesc vraja dulce, plimbându-se cu gondola
Ascultând din depărtare cum se tânguie mandola

Pe sub „Ponte de sospiri”, unde picurau suspine
Și zgomote de talazuri, din largul mării divine,
Întețeau cântecul dulce când răsuna tainic struna,
Înfrumusețând iubirea și înfiorând laguna.

El era pentru ea, farul, îngerul ei păzitor
Când din ghearele durerii, ea striga „Iubite, mor!”
Lacrimile de pe față, cu buzele-i de jar le-a șters,
Ca pe-un copil o lua în brațe și dintre gene le-a cules.

-O, strânge- mă- n brațe iubite, strânge- mă ca un bărbat
Că îmi simt sfârșitul aproape, aud clopote cum bat...
Mulțumesc Tatălui care, în calea mea te-a trimis
Că mi-ai fost iubit și înger, întruchiparea unui vis.

Și închise încet ochii, lăsând neîndeplinite, 
Toate visele frumoase, din mintea ei tăinuite,
Pregătită să se-nalțe într-o tainică lumină
Sus la cer printre steluțe, pe când noaptea e senină

Stea în noapte-a devenit în negura veșniciei,
Dar în sufletul său trist a păstrat-o mereu vie
Ca o dezmierdare sfântă, ca un crin ce-a răsărit
Pe cărarea vieții sale ca un suvenir iubit.

Ea a deșteptat într-nsul dulci poetice simțiri
Ținând flacăra aprinsă în candela cu iubiri,
Fost-a floare pe pământ cu miros de lăcrimioare
Iar dincolo de mormânt, o steluță zâmbitoare.