S-a dus precum o boare sufletu-i cu seninul
Lăsând iubirea-i tristă să lupte cu destinul,
Plângea îndurerată, parcă părând că scurmă
De durere, mormântul, că în el, fără urmă 

A dispărut lumina ochilor dragi ai lui,
Lăsând copii-n urmă, și lumea circului.
Vedea în juru-i negru, și inima-i cum crapă,
Simțea că vrea și el să stea cu ea  în groapă.

Femeia blând se-ntoarce, mâinile ei ating 
Palidele-obrazuri, pe care se preling
Bobițele de lacrimi, al ochilor potop
Plângând a lor părinte pân'la ultimul strop.

O fiară sfâșiată-i și plânge, și iar plânge,
În palme adună lacrimi și ca-n ulcea le strânge,
De mila ei, un nor, acoperi pământul, 
Pe-o dună de nisip plângea de jalea-i, vântul.

Dar Teodora, fiica-i, cu chip de micșunea
Sta-n cumpănă în gânduri, și în minte torcea 
Fuioru-nțelepciunii, cu inima sa blândă
Firele de speranță cu noduri de izbândă. 

Cu ochi de viorele, obraji ca trandafirii,
Își încânta mulțimea, iar în arta iubirii 
Ha devenit expertă, cum nu-i mod să-ntânlești
În tot Constantinopole și-n multe țări crăiești

Mișcări provocatoare, dulci vorbe de iubire
A vândut Teodora-n demonica-i simțire,
Dar numai ea și sfinții știau că-n sărutări
Era falsă plăcere, dureri și remușcări.

Veninu-amărăciunii, ea l-a băut din plin
Cum n-a băut vre-o fată-n Imperiu Bizantin...
Și-atunci, cu-nțelepciune și umilire-n chip
Gândi că totu-n lume e pleavă și nisip.

Își ia cu dânsa dorul și pleacă-ncet spre schit 
Și țăndări sparge-oglinda în care s-a privit,
Și speră să-și găsească liniștea în chilii
Din păcatu-i să toarne urâtului făclii.

Se retrage-ntr-o casă mică, cu pereți reci
Și-i va rămâne fapta care-a făcut-o, în veci.
Că nimeni pân' la dânsa n-a făcut o minune
Sfântului Pantelimon, lăcaș de rugăciune.

Și dusă a fost vestea de-a lungul și de-a latul,
De mândra Teodoră, auzi Împăratul
Justinian, și-ndată, înspre ea a pornit
Să îi plătească- n aur, amorul ei vestit.

Și parcă un arhanghel a poposit în zbor
Era El, Împăratul, și în privirea lor
Și-a- nsămânțat Cupidon în marea-i fulgerare 
Iubirea, ce-i va duce fericiți, la altare.


Dar plebea se revoltă, orașu-ncendiază,
Justinian se-ascunde și se refugiază,
Rămânând Teodora să comande armata
Cu-n general, în frunte, să reprime revolta.

Peste treizeci de mii, de oameni, își pierd viața
Iar prizonierii prinși sunt spânzurați în piața
Din centrul capitalei, să vadă a lor firi
Toți cei ce se revoltă cu crâncene zvâcniri.

Tânărul Basianos, văzând-o curajoasă 
Își permisese-o glumă ce-o făcu furioasă
Pe Teodora, care, simți în glasul lui
Disprețul la trecutul josnic, al sexului.

Bătut până la sânge, el a fost pedepsit,
L-au castrat, i-au scos ochii, și-apoi l-au părăsit
În pustiu, fără apă, legat la-ncheieturi 
Să se hrănească-n tihnă din trupu-i, vulturi suri.

Trăiri și sentimente s-au petrecut demult,
Și când avu în mână un glorios tumult
A construit biserici, renovând catedrale
Spre-a fi pe veci iertate vechile ei păcate.