Trist ai fost tu Creangă când în ultimii ani, 
Crunta epilepsie te-a lovit, te-a răpus,
Știind că și Mihai e bolnav, fără bani,
Ai suferit cumplit, trăind fără răspuns. 
 
În suflet înfloreau bobocii de speranță, 
Vrând să mai fii o dată cu prietenul tău drag.
În graiul pur, prin rugăciuni, voiai să-l ții în viață, 
Și în a ta Bojdeucă să îl primești în prag.
 
Ai plâns ore în șir la năprasnica veste
Cutremurat fiind la vestea morții sale,
Nu ai mai apucat să spui „Dumnezeu să-l ierte”,
Că te-a lovit durerea cu un pumnal de jale.
 
Când ți-ai mai revenit, auzeai tot mai slab,
Din ce în ce mai greu îți era să vorbești, 
Soarta te-a mai lovit și te-a dat peste cap
Când Veronica dragă, zbura spre culmi cerești.
 
Cu ultime puteri, ai încercat să scrii piesa de teatru, 
Se numea „Dragoste chioară și amor ghebos”,
Dar boala nu ți-a îngăduit și sub cerul albastru 
Al Iașului, mult iubit, ai vrut să mori frumos.
 
A-ți trudit pentru noi cu cerneala în pană, 
Lăsând frumosul în urmă pân'la ultimul strop,
Mărețul Eminescu, Veronica și Creangă
Prieteni buni în viață, urmând același scop.