Glasul gândului tăcut, m-a oprit să vin la tine,
Dărâmat sufletește, crunt, inima-mi bătea în mine,
N-am putut nici să-mi citesc ,,Doina", la inaugurare,
Un cuvânt ca să rostesc, la statuia lui Ștefan cel Mare.
 
Nu am vrut să mă vezi, cum boala grea îmi port,
Cum vorba-mi era seacă, ochii-mi păreau de mort,
Astfel robit de gânduri și de imensa jale,
Trăiam cu amintirea, îmbrățișări tale.
 
Am colindat prin parc, m-am regăsit pe mine,
Am stat pe banca noastră, teiu-a-ntrebat de tine,
M-a mângâiat cu ramul, de noi doi întrebând, 
Privind pâlc de cocori, în zborul lor trecând.
 
Acum suntem departe, vom fi iar amândoi,
Eu te visez iubito, dând anii înapoi, 
Vino să mă mai vezi, a iubi, să mă-nveți,
Să-mi fii raza de soare-a eternei dimineți.
 
Eu sufăr de-a mea boală, dar mă voi face bine
Și chiar în vara asta, te voi lua cu mine,
La Marea cea albastră, voi cere mâna ta,
Să-mi fii a mea soție, pe veci, dragostea mea.
 
Cu cât gândesc la tine, dorințele îmi cresc
Că viața și dragostea, nicicând nu au dat rest,
Ești al meu înger blond, rămâi a mea comoară, 
Că soarta-n ușa noastră, nu bate-a treia oară.