Prin luntrea pribegiei al timpului trecut
Pământul României, eroi mulți, a văzut. 
Pădurea cu brazi falnici și cu teii în floare 
Văzut-au dușmanii ca neamul nost nu moare.

De Popa Stoica mândru, zis și Fărcăsăn
Știa Mihai Viteazul și l-a chemat oștean. 
A mers după Mihai, fiind în frunte mereu
Și combătea energic, oricât era de greu,

Mihai, cum se cuvine, l-a făcut căpitan
Dându-i un escadron de călăreți, iar el cu elan
Se arunca în luptă alăturea de alți bravi fartati
Viteji osteni olteni, de-ai lui din Romanați. 

Când un sol turc zise, ca să se predea
Că turcii, cu caii, pe toți vor sfărma, 
Stoica, cu glas mândru i-a zis: “Parol,
Fii României se luptă până mor."

La Călugăreni oltenii s-au luptat cu strășnicie
Să se știe ce-i românul când e vorba de moșie.
L-a salvat și pe Mihai, când turcii îl urmăreau,
Ca pleava păgânătatea de turci o împrăștiau.

Ei trecut-au Dunărea, când noaptea se-ncunună
Au învins la Nicopole, vijelioși ca o furtună
Însă la cetatea Vidin, lupta a fost mult mai grea
I-au copleșit otomanii, erau mulți ca iarba rea. 

Au căzut luptând eroic, cu armele-n mâini 
A murit și Popa Stoica, cu trei mii de români,
Câmpul tot părea ca plânge, părea un mormânt 
Înroșit de-atâta sânge, ce-a curs pe pământ.