Când se născu pe lume frumoasa Heliose
Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Crescu ca o minune frumoasă, zâmbitoare...
Unchiul Fulbert promise printre lacrimi și daruri
Că o va proteja cât va trăi pe lume,
S-o apere în viață de-a zilelor amaruri,
Că-n ochii săi era, minune fără nume!
Frumoasă fără seamăn, inteligentă, cultă,
A acceptat iubirea profesorului ei
Filosof renumit cu experiență multă,
Angajat de Fulbert care-a văzut scântei
Când Pierre Abelard îi înșelă credința
Iubind-o în secret pe Heloise, juna...
Cu dragostea ascunsă, el simți umilința
Și a vrut ca să-i despartă pentru totdeauna.
Căci din rodul iubirii prin umbra tăinuită
Din formele căderii, la pura-ntâietete
Un firișor de viață le zâmbea fericită
Le aminteau dragostea, zeiasca voluptate.
Îndată, Pierre duce, frumoasa lui soție
La Mănăstirea Argentovil, de lângă Paris,
Dar îndărătnic Fulbert trimise o solie
Care-l castrară-n taină, lăsându-l un proscris.
Umilit, se retrage și se călugărește
Ajungând egumen al Mănăstirii Saint Denis,
Îi scrie Heloisei mereu, îi amintește
Că patima iubirii, pentru ea, nu s-a stins.
-Îți amintești iubito cum dragostea-ncepu...
Prea mult crescu și grabnic năvalnica simțire,
Pe noi prietenia nu ne mai încăpu
Și-atunci ne strămutarăm pornirile-n iubire.
M-a pedepsit destinul cu patimi și rușine,
Dar te ador cu-același canon ce-ntreg mă frânge,
Și dragostea-mi suavă, în chip de crin, spre tine
O voi trimite-n rânduri pe foaia care plânge.
În scoica mea închisă, dârz, făr' de răsuflare,
Cu-amarnice vântoase de gânduri și nesomn
Încet ia suferința chip de mărgăritare
Pe râpele tristeții, însingurat mă-ntomn.
-O, dragostea mea vie, te voi iubi într-una
Pe tine, și pe-al nostru vlăstar, ce mi l-au smuls
Din brațele ce vrut-au să-l aibă-ntotdeauna,
Să-l văd crescând în ochi-mi, să-i simt al vieții puls.
Cu tine-odată-n brațe am strâns nemărginirea
Dar Hulbert nu-nțelege, în nebunia sa...
Orbit de gelozie, ne-a distrus fericirea,
Iubirea, cheia bolții cu harul de-a visa.
Dacă pe astă lume, iubirea ne-a fost chin
Când ne-o chema lumina aceluiași văzduh,
Îi vom zâmbi iubite, și în Raiul senin
Ne-om întâlni acolo, în pur azur de duh!
S-a stins de dor Abelard, dar ea a reușit
Să îi subtilizeze sicriul, să-l îngroape
În locul ei de veci, că așa a dorit
Să fie împreună, cu el, cât mai aproape.
Dormit-au lin un timp, dar într-o noapte
O stareță dispune, ca trupurile lor
Să fie îngropate-n sicrie separate
In capela Ordinului Benedectinelor.
Vor fi din nou aduse într-o racla de plumb
Separate discret, de-un perete subțire
În Muzeul Monumentelor Franceze, până când
Vor fi din nou purtați pe-un drum fără oprire...
Dar în final găsit-au loc de tihnă și pace
În Cimitirul Pierre Lochaise, frumos ca într-un vis
Devenind locul sacru a iubirii tenace
Care-a uimit o lume, dincolo de Paris.