Dintr-o liburnă mică, la portul de la Tomis
A coborât Ovidiu, poet nefericit.
Lacrimi mari se vedeau încremenite-n iris,
Orgoliosul geniu privea marea-ngrozit.

Corăbiile-n preajmă se năruiau în valuri
La Pontul Euxin, când el a poposit.
Bucăți de lemn zburau și se-nfingeau în maluri
Plângea al său destin, de-împărat prigonit.

Gândul îi era tot la Roma, în cetatea fastuoasă
Unde matroane dormeau cu versul său sub pernă
Își amintea mereu de Iulia, prințesă grațioasă
Când ochi ei zâmbeau, viața-i părea eternă.

Versuri din „Amores” și din „Ars amandi”
I-au adus gloria ce-n slăvi te-au înălțat;
Geloși în universuri, Virgiliu și Horațiu 
I-au admirat tăria și numele-i gigant.

Poet iubit în Roma, deprins cu bunul trai
Era văzut adesea la Circus Maximus.
Când atent paria la cursele de cai
Și versuri lungi scria în fiecare apus.

A fost poetul Romei iubit dar relegat.
Augustus împăratul l-a trimis în exil 
Când era-n culmea gloriei, iubit și adorat
Cum nu era un altul în versuri mai abil.

A fost înconjurat de tomitani pe rând 
Cu cinste și respect și pocale de vin,
Apoi considerat primul poet vibrând 
Cu versul său perfect, din Pontul Euxin.

Zadarnic aștepta edict de grațiere
Împăratul trimise pe Iulia-n exil 
Cu ea, alți tineri triști cu mii de bariere
Stăteau îndepărtați într-un mediu ostil.

El rătăcea în noapte pe cheiurile goale
Cu farurile stinse, de vremuri ruginite,
Ascultând glasul mării cu armonii domoale,
Simțind cum moare clipa în zările cernite.

Din când în când, voioase, sirenele sunau
Și s-aprindea în el eterna nostalgie,
Dar, vai, încet, încet vapoarele plecau
Lăsându-l la mal singur cu inima-i pustie.

Poemele lui astăzi, le poartă Marea Neagră 
Din România Mare pân-la Italia mamă,
În suspinul de valuri ce se lovesc de piatră
Plâng rugile de jale ce la iertare cheamă.