De când la ziarul Timpul, redactor șef era Emin,
Redacția parcă-nflorise, strălucind al ei destin.
Cu Eminescu-n frunte, scriind cu-nverșunare,
Combătând liberalii aflați la guvernare. 
 
Scria despre români, din Basarabia, 
Apărând cauza lor dreaptă și din Transilvania. 
Parcă nu își găsea locul, de când s-a despărțit
De muza ce-i purta norocul, îngerul lui iubit.
 
Dădea și lecții în particular divei Mite cu mândrie 
Soției medicului personal, al regelui Carol l al României;
Dar când ea îi plătise în avans, 200 lei pentru lecțiile acordate,
Fața lui pălise și adânc jignit și în foc aruncă bancnotele toate.
 
Sa-nfiripat idila, între cei doi cu un sărut,
Lui Maiorescu, om gelos, nu i-a trebuit mult.
Intervenind între cei doi, când Eminescu-n grabă-i dă,
Poemul ce-o va nemuri, numit „Atât de fragedă”.
 
Poezia publicată în Convorbiri Literare,
Citind-o Veronica, simți ca pune pe-a ei rană, sare.
Geloasă se-ntreba, neputând pune frâu mâniei, 
Crezând că pe poet l-a inspirat, Regina României.
 
A plâns Veronica-ntr-un chin, departe de-a lui drum,
A plâns și Mite când Emin, i-a dat un nou album
De ziua ei, cu poezia „Cu mâne zilele-ți adaugi”
Simțindu-i în glas bucuria, îi sărută obrajii.