– Ce bucurie prieteni că azi sunt iar cu voi
Ne-a adunat, se vede, frumosul ce-i în noi,
Să cântăm cu toții,  dar și versuri să citim
Despre Eminescu, cu drag, să ne amintim. 
 
Durerea din mine e-amară ca fierea
Nimic nu-mi aduce în suflet mângâierea,
Pe unde mă duc văd doar chipul lui 
Pe ziduri, pe flori, chiar și-n apa râului. 
 
În Poiana Țigăncii, chipu-i suprapus
Peste al meu chip, mă privea de sus,
Iar ieri, în oglinda clară a pârâului 
Iar mi-a apărut chipul drag a lui.
 
– Știm cu toții dragă, cruntă-i a ta viață;
Cântă pentru noi, astăzi o romanță,
Să ne cânți „Steluța” lui Alecsandri, 
Și de Emin, romanța „De ce nu-mi vii”.
 
Să îl pomenim mereu și-n astă zi
Vrem să ascultăm a lui poezii;
Citește Veronica și din ale tale,
Că-s frumoase și ele ca florile din vale.
 
Pe la miezul nopții, toți au salutat-o 
Zicând noapte bună, au îmbrățișat-o;
S-a retras și ea, s-a întins în pat
Cu mâinile-mpreunate, la sfinți s-a rugat. 
 
S-a rugat întâi la Domnul cel a tot puternic 
Apoi hotărâtă, a înghițit doza de arsenic;
Cumpărată chiar de ea de la farmacie 
Spunând că-i pentru fiica ei, suferind de astenie.
 
Un val de căldură i-a inundat trupul 
Urmat de o transpirație mai rece, ca lutul
Săgeți de foc îi sfredeleau stomacul
Intrând în letargie pentru tot veacul. 
 
Găsită ea a fost de fiica ei; Virginia,
Chemând trei medici, a umplut chilia;
Dar au privit neputincioși văzând cum moare
După 12 ore de agonie chinuitoare.
 

A vărsat sânge mult, în chin a sa ființă 
S-a lăsat ca să moară trecând în neființă.
Știind că va fi în veci în curtea Mănăstirii 
Îngropată adânc în sfântul tărâm al iubirii.
 
S-audă eternul foșnet al „codrului de aramă”
Și al „pădurii de argint”, care-o chema în vară,
Să audă iarna viscolul cu zăpadă ca trena de mireasă
Si ecoul vocii poetului iubit, chemând-o încet în casă...