– Ce bucurie prieteni că azi sunt iar cu voi
Ne-a adunat, se vede, frumosul ce-i în noi,
Să cântăm cu toții, dar și versuri să citim
Despre Eminescu, cu drag, să ne amintim.
Durerea din mine e-amară ca fierea
Nimic nu-mi aduce în suflet mângâierea,
Pe unde mă duc văd doar chipul lui
Pe ziduri, pe flori, chiar și-n apa râului.
În Poiana Țigăncii, chipu-i suprapus
Peste al meu chip, mă privea de sus,
Iar ieri, în oglinda clară a pârâului
Iar mi-a apărut chipul drag a lui.
– Știm cu toții dragă, cruntă-i a ta viață;
Cântă pentru noi, astăzi o romanță,
Să ne cânți „Steluța” lui Alecsandri,
Și de Emin, romanța „De ce nu-mi vii”.
Să îl pomenim mereu și-n astă zi
Vrem să ascultăm a lui poezii;
Citește Veronica și din ale tale,
Că-s frumoase și ele ca florile din vale.
Pe la miezul nopții, toți au salutat-o
Zicând noapte bună, au îmbrățișat-o;
S-a retras și ea, s-a întins în pat
Cu mâinile-mpreunate, la sfinți s-a rugat.
S-a rugat întâi la Domnul cel a tot puternic
Apoi hotărâtă, a înghițit doza de arsenic;
Cumpărată chiar de ea de la farmacie
Spunând că-i pentru fiica ei, suferind de astenie.
Un val de căldură i-a inundat trupul
Urmat de o transpirație mai rece, ca lutul
Săgeți de foc îi sfredeleau stomacul
Intrând în letargie pentru tot veacul.
Găsită ea a fost de fiica ei; Virginia,
Chemând trei medici, a umplut chilia;
Dar au privit neputincioși văzând cum moare
După 12 ore de agonie chinuitoare.
A vărsat sânge mult, în chin a sa ființă
S-a lăsat ca să moară trecând în neființă.
Știind că va fi în veci în curtea Mănăstirii
Îngropată adânc în sfântul tărâm al iubirii.
S-audă eternul foșnet al „codrului de aramă”
Și al „pădurii de argint”, care-o chema în vară,
Să audă iarna viscolul cu zăpadă ca trena de mireasă
Si ecoul vocii poetului iubit, chemând-o încet în casă...