Peste lacuri de vise cu ape turburate
Fug lung la fund cu spaimă mulțime de păcate
Care rup și dezbină legături ce-au durat,
Lăsând în urmă doliu purtat îndelungat.

Prieteni de o viață, Șteo și Mitif scris-au
Poemele de suflet care în veci rămas-au
Ca o comoară scumpă, ce-n ochi ni se așterne
Versurile, supuse la veșnicii eterne.

Ștefan cu firea-i blândă, cu ochi pătrunzători, 
Iubea-n taină studenta, care, de multe ori
Cu privirea-i albastră, și-a luat inima-n dinți
Mărturisind iubirea-i care l-a scos din minți.

-„O, slăvită domniță, eu sunt un biet grămătic”,
Nu știu dacă vreodată voi putea să fiu vrednic
De iubirea-ți profundă ce poartă-n ea parfumul...
Mi-e groază, că într-o zi va dispărea ca fumul.

El, lupul singuratic, romantic scriitor,
Fondator de reviste și bun traducător
Lăsa biblioteca, unde era custode,
Atras de Natalia prin diverse metode.

Flacăra lor aprinsă ca raza dimineții 
A pârguit iubirea, acest fruct dulce-al vieții...
Și-atunci, într-o văpaie ei s-au învăluit
Într-un fuior de vise, destinele-au unit.

De la căsătorie, trecu un an, pe șine...
Natalia și Șteo sunt plini de-amărăciune
De lipsa banilor, că nu sunt împliniți,
Și trăiesc despărțiți, ca doi nefericiți.

Trăit-au separați, și când veni pe lume
Fructul dragostei lor, parcă, destinu-anume 
Îl oprea-n loc pe Șteo, sperând, lucra-n zadar,
Apăsat de povara traiului lor precar.

Dar a venit și timpul să-și vadă a lor vis;
Și ca un rege cărui uși largi i s-au deschis
Își poartă-a lui zeițe prin marile-ncăperi
Uitând trecutul jalnic cu raze de dureri.

Și-n casa liniștită cu cerul fără nor
Apare-n scenă mândru “ poetul florilor”,
Prietenul lui Șteo, Mitif, cu-a sa trufie
Ce-a ispitit Natalia, cu îndărătnicie.

Bolnav era Mitif, iar Șteo cu mândrie 
La- ngrijit ca pe-un frate, dar șarpele, se știe
Te-mproașcă cu veninul când te-aștepți mai puțin
Chiar dacă tu îl vindeci cu pâine și cu vin.

Întors de la Paris, avea viața tihnită, 
Gustând din plin paharul cu-averea moștenită,
Plin de avânt, s-arată, provocând la duel
Pe bunul său prieten, care privea la el...

-Nu mă cruța, izbește!...Doamne, cum poți fi rău!
Mă uit, și nu pot crede c-am fost amicul tău!
Stai liniștit, divorțul îl voi da negreșit
Nataliei, chiar dacă, rămân nefericit.

Cu gânduri negre triste, cu dragostea-i curată
S-a stins Șteo, în pace, cu-o rugă necurmată;
-Tată, dacă o vezi, să-i spui din partea mea,
Că mor cu dorul fetii, și-am gândit și la ea!

În spasmul morții mele ți-am scris, înăbușit
Cu-n gâlgâit de suflet agonic, pe sfârșit... 
Și mâna cu condeiul căzu ca o aripă 
Ca pasărea ce moare și trilul ei își țipă.

Pe cât a fost Ștefan, blând, plin de gingășie, 
Pe- atât de violent și aspru la mânie
Era Mitif, cu cei care-i ieșeau în cale 
Provocând la duel pe alți prieteni, care

Păreau că o privesc, și-n gelozia-i cruntă
Voia cu lumea-ntreagă ca să se ia la trântă...
Și nu s-a mirat nimeni, când Natalia lui
A fost și ea victima furiei glonțului. 

Crezând c-a omorât-o, s-a împușcat în piept
Certând în gând destinul că e crud și nedrept...
S-a năruit iubirea, de lut la temelie;
Ne ocolesc cu grijă amici, vrăjmași: se știe,

Ruinele-s ruine-s cuibare mari de șerpi
Nici patimile, stâlpii, n-au mai rămas...stăm sterpi...
Tu te-ai întors în slava vârtejului lumesc;
Eu merg în lutu-n care păcatu-mi ispășesc.