-Ce crudă-mi este soarta, gândind, voia să râdă, 
Râs mestecat cu lacrimi, privindu-i gura hâdă
Când se apropia, cu pași mici spre altar,
Ar fi dorit să urle, dar era în zadar,

Că soarta-i era scrisă de-ai săi dragi, socotită
Chiar de era o jertfă, victimă osândită, 
Să-și dea iubirea-i pură ca pe o ispășire
Unui conte bogat, prinos de izbăvire.

Ea, șaisprezece ani avea, și era pură,
El, șaizecișișapte, dar nu avea măsură
În Polonia-ntreagă, nu erau concurenți
Să-ntreacă a sa avere; rânjind celor prezenți 

Se îndrepta să-și țină comoara sa de mână,
Și să pornească-n viață cu dânsa împreună;
Să îi zvânte lacrima, și să o îmblânzească... 
Chiar de-i fu gheață hrană, o făcu să rodească

Un crin, în a lor curte, leac de tămăduire 
Urzind din a lor haos un preaplin de iubire...
Privirile lui blânde, creară ceruri noi
Spărgând umbre de-ngheț ce-au fost între cei doi.

Era un timp în care Polonia trecea
Ca stat independent, o perioadă grea,
După-a treia împărțire între cei haini
Rusia, Austria și Prusia, ai ei vecini.

De-aceia nobilimea cu dragoste de glie,
Trecând peste orgolii, și peste-a lor trufie
Sperau, în ajutorul lui Napoleon, care
Era în trecere, peste-a lor vechi hotare.

Au dat în cinstea lui un bal, unde se știe
Erau tinere doamne, dar el a vrut să știe,
De tânăra domniță, cu părul lung de aur,
Cu ochii verzi ca iarba, din ce pierdut tezaur

S-a ivit din mulțime, cu sâni de Hesperidă,
Cu veșmântu-i subțire, somptuos ca o hlamidă?
Îndrăgostit de dânsa, el a trimis în zori
Bilet de dragoste, urmat de multe flori.

L-a vizitat Maria, unde s-a instalat
Primind bijuterii scumpe, cum n-a visat...
Dar prinsă de orgoliu, îi spuse-n prag de seară
Că tot ce vrea să facă, să facă, pentru țară!

Legătura lor strânsă deveni fructuoasă 
Când el își face mândru intrarea glorioasă
În Viena, și-atunci, contesa cu elan
I-a ținut companie, născând pe Floryan. 

Dar într-o zi contesa, a citit în ziare
Că el ceruse mâna fiicei cea mai mare 
A împăratului Francisc, și-atunci a hotărât 
Să divorțeze-n grabă de bătrânu-i urât,

Plecând cu cei doi fii la Paris, împăratul
Îi oferă o vilă cochetă, cu-angajatul
Care o aștepta, făcând viața-i ușoară,
Primind și zece mii de franci, pensie-n țară. 

Pe vârfurile-nalte a fost și-a rezistat
Și în insula Elba, unde-a fost exilat,
Mai grea fu așteptarea și în zadar visa
Sosirea împărătesei cu-mbrățișarea sa.

Dar iată, e trezit din lunga sa visare
Și din pustiul aprig suit, pân'la pierzare...
Ea, Maria Walewska, apăru ca un duh,
Ca o lumină blândă venită din văzduh.

Iubirea-i cheia bolții cu harul de-a visa...
În alte împrejurări, și-ar fi dat viața sa
Să o îmbrățișeze, dar vașnicu-mpărat 
I-a spus să părăsească insula pe-nserat...

Dar teama cea mai mare era să nu se știe
Că scumpa sa amantă-i cu el în pribegie,
Și Maria- Luisa, împărăteasa lui
Ar fi putut sosi-n iadul exilului.

A evadat din Elba, prin marea furtunoasă,
Ajunge-n Franța, face campanie glorioasă,
E readus pe tron cu cinste și onoare
Fără să tragă-n aer, vre-un glonț, să rup-o floare.

La Castelul Malmaison, din nou s-au întâlnit
Dar după Waterloo, el este nevoit
Să ia din nou calea exilului amarnic
La Sfânta Elena, din Oceanul Atlantic.

Walewska-i plânge-n brațe cu glasul său umil
Îl roagă să o ia cu dânsul în exil.
-O draga mea Maria, gloria-mi e pe moarte!
Rămâi, gustă-ți viața, destinul ne desparte,

Și viitorul nostru e plin doar de trecut...
Și-i înfierbântă fruntea, fugarnic cu-n sărut.
Robi trași de roata vremii ne-am găsit pe sub soare
Te las, fii feticită, iubită scumpă, floare.

În haosul vieții cei doi s-au despărțit,
Cu Auguste d'Omano, ea s-a căsătorit, 
Dar n-a avut noroc și se stinge din viață
În floarea tinereții, tristă-ntr-o dimineață.