Piața Sfântul Gheorghe-i plină de o mare de norod
Într-o liniște deplină se împing spre eșafod,
Așteptând cu nerăbdare, înlăcrimați, fără grai,
Să vadă-al Craiovei, Soare, pe Marele ban, Mihai.

Pe-o podea de scânduri groase de lănteți împrejmuită 
Urcă un jelbar și scoase un sul. Mulțimea uimită
Stă și-ascultă cum citește porunca dată de sus
Amintind; cine cârtește, e vinovat, nesupus.

Când gâdele fioros a urcat pe eșafod,
Uriașul negricios fu blestemat de norod.
Sfidător privea spre lume plimbându-și trupul greoi,
Negru precum un cărbune cu ochii sticloși și goi.

Cu umerii mari și lați, om plăcut de voievod 
Băga spaima-n condamnați când urcau pe eșafod.
Și din Marea de capete omenești, întrezări 
Chipul lui Mihai, pe loc, călăul încremeni.

Îi strălucea ascuțișul la secure,-n întuneric
Uitându-se la Mihai, se simțea un om nevolnic.
Când a văzut strălucirea în ochii negri de smoală 
El a aruncat securea, trăsnit parcă de-o povară.

-Nu pot ca să îi tai gâtul, strigă el, către norod!
Numai Dumnezeu Prea-Sfântul și al nostru Voievod
Vor putea ca să-l omoare pe acest mândru bărbat 
Care cu a să onoare, pe popor l-a câștigat. 

Mihai Viteazul Craiovei, pe cal a încălecat
Că pe Valea Orșovei, oștenii s-au adunat
Să-l pună în fruntea țării pe Mihai, banul iubit
Să fie-n veci dat uitării, Alexandru cel cumplit.