Nu plânge tu copilă, floare de primăvară
Durerea e mai crudă și jalea mai amară
Când din ochii-ți cad stropi limpezi de mir,
Te ofilești ca floarea, uitată în potir.

-Plec să lupt cu credință, Vlad Țepeș m-a chemat 
Vom avea biruință, mă voi întoarce-n sat
Să fim iar împreună ca să arăm pământul, 
Privighetoarei dragi să-i ascultăm iar cântul. 

Așa-i spunea copilei plecând sărmanul,
Să se lupte cu turcii, viteazul Putoianul.
A luptat vitejește, dar mândrul căpitan
Muri înjunghiat de-un turc, cu-n iatagan.

Simți că-i cade cerul, în cap, cu tot cu soare,
Pămantu-n jurul ei îi fugea sub picioare
Când a văzut tăicuțul întors acasă, mort,
Și-a înghițit lacrima și a plecat pe front.

Înjunghia Maria și-n stânga și în dreapta, 
În haine bărbătești era-mbrăcată fata.
Ca să-și răzbune tatăl trecut în veșnicie,
Ar fi vrut să omoare mulți turci, măcar o mie 

A reușit Maria, lupta ca un bărbat 
Dar căzu prizonieră, fu dusă la palat.
Un ghiaur avu grijă ca să-i ia baioneta 
Și când se-mpotrivi,-i căzu din cap boneta.

Pe trupu-i de clepsidră, cădeau buclele-n valuri
Se odihneau o clipă pe-a sânilor, maluri.
Pătruns de un fior, sultanul se opri
Și trupu-i de ulcior, curios, îl privi.

-Spune-mi tu fată dragă! Ce te-a făcut pe tine,
Să lupți c-o oaste-ntreagă, și să ajungi la mine?
Ți-am văzut baioneta, de sânge e pătată;
Câți turci ai reușit să omori tu, dragă fată?

Să îmi spui adevărul, că viața ta fecioară
E în mâinile mele, subțire-i ca o sfoară.
-Tare mi-ar fi plăcut ca să omor vreo mie
Ca să-mi răzbun tăicuțul, trimis în veșnicie.

Abia am reușit ca să omor vreo nouă,
Și-aș fi vrut cu onor, cu mâinile amândouă
Să-ți omor toți oștenii să îți las numai unul
Ca să îți povestească cum se luptă românul 

Sultanul o privi admirându-i curajul
Și,-ndată porunci să se prezinte gajul. 
-Eliberează fata și du-o -n țara să
Că multe-am văzut eu,  nici una ca ea.