La schit, Jean Antoniette, s-a trezit dintr-o dată
Printre călugărițe, de tatăl ei lăsată,
Fiind constrâns de viață, pentru că i-a fost scris
Să înoate-n datorii, să plece din Paris.

Bancher bogat fusese, dar unele probleme
S-au schimbat precum norul care schimbă o vreme,
Și a lăsat în urmă fiica lui, Reinette
Să fie educată la un schit pentru fete.

Călugărițele, o alintau anume
Și cât a stat cu ele, ea a primit un nume;
I-au spus “Mica Regină”, că era ca o floare
Care purta în suflet acel lăuntric soare.

La cincisprezece ani, ea fusese luată
Acasă, de-al său tată pentru-a fi educată,
A luat lecții de modă, de muzică și artă
Și a căsătorit-o cu omul care-o poartă

Spre o lume de vis, unde are acces
La saloane de modă, având mare succes...
Faima ei ajungând, pân'la Rege, la curte,
Suveranul dorind, să vadă-a sa virtute...

În mai puțin de-o lună i s-a dat titlu mare 
Marchiză de Pompadour, după domeniul care
Îl cumpărase el, pentru a sa iubită
Fiind printre femei, steaua lui favorită.

Era mireasma lui, de floare închegată
Menită-n nopți să ardă, în veșmânt de amantă
Chiar dacă suveranul avea soția-n gând 
Se risipea pe lături, amante-n râu curgând... 

Dar ea a rezistat ca primă- favorită
Două decenii lungi în care-a fost iubită
Dar după-a sa “domnie”, cedă locul cu jale
Altora, că regele, prefera trufandale.

Se îmbolnăvi Reinette, și boala de plămâni 
O făcu să renunțe, ținând mereu în mâini 
Batiste cu dantelă în care scuipa sânge 
Ferindu-se de lume, destinul, nu își plânge... 

Găsește-n soarta crudă cu- adâncul monstruos
Lumina-n beznă, norul ca vițiul frumos;
“Parcul cu cerbi”, deschise, cucerindu-i favoarea
Ca dogii când în larguri se logodesc cu marea.

Prietenă-i rămase, devotată, cu stil
Înființase parcul aproape de Versailles 
Unde nu erau cerbi, doar tinere frumoase
Ca niște căprioare adulmecând sfioase

Lumea din jurul lor, cu inimile aprinse
Ca o mireasmă vie, în cărnurile stinse...
Le-a învățat iubirea, semețul zbor în slavă
Pierind ca scorpionul de propria-i otravă

Doar pentru el, rodit-a frumoasele sirene
Să-și plimbe mâinile, pe corpul lor, alene
Cu spumele-i de patimi și stearpa desfrânare 
Când ea, încet se stinge, precum o lumânare...

Resemnată, își spuse ultima spovedanie
Simțind ceasul profetic, a bătut o mătănie,
Lăsând în urmă calea bătută de ispite 
Cu gura-mpodobită de surâsuri mâhnite. 

Numele ei și faima rămasa-au, nu s-au stins
Chiar dacă al său suflet zbură către abis,
Ea odihnește-n pace în lutul Mănăstirii 
A Capucinilor, în numele iubirii 

Pe care a purtat-o regelui Ludovic,
Bând uneori amarul dragostei, din ibric...
Amestecat cu miere, iubire și pelin
Din boabele durerii făcu regelui vin.

Inelul asfințirii, de aur cu rubine
Desprins de glezna nopții, pe mormântu-i apune,
Peste întreg Parisul, și-n cel mai sterp ungher
Să urce vița vieții tot rodul ei în cer.