Aprig au mai luptat străbunii
Când se formau nucleele statale
Și-au năvălit peste ei goții și hunii
Și puhoi de alte seminții barbare.

În Banat, era Glad, la Criș Menumorut, 
Gelu, în Transilvania, numit Gelu Românu...
Auzind Arapad, de el, l-a vrut înfrânt,
Și a trimis armata, dar Gelu-a-nvins jupânu.

Dar s-au întors din nou, mai numeroși. Înfrânt,
Gelu rănit de moarte, căzu jos de pe cal,
Din corp săgeata-și scoase simțind viața-i curgând 
Rugă calul să-i sape, mormântul său, pe mal.

-Am luptat împreună murgule, dar acum
Pierdut-am bătălia, oștirea mi-e înfrântă 
Durerea mă sugrumă, aud dușmani-n drum
Cum cotropesc câmpia și țărișoara-mi sfântă. 

Tu, scurmă cu copita, mormântul de mi-l săpă, 
Acoperă-mi tot trupul cu flori de albăstrele...
Mamă-mi va fi răchita la margine de apă,
Frați, îmi vor fi-n veci, câmpul și cerul plin cu stele.

Să mă jelească-n tihnă, plângând apele Cernii
Munții să mă mângâie cu doine de demult ,
Să te poarte-n retină, jelind , crivățul iernii
Să-mi vii la căpătâi, nechezând, să te-aud.

Și-atuncea când ai mei se vor uni ca mâine
Și țara mea iubită, va fi, unită pe vecie
Să vii ca să îmi spui numai atâta: „Stăpâne!
Țara ta e-acum doar a românilor moșie!”

Și nu  ne este greu nici astăzi de închipuit,
Când murgul nechezând, i-a dat vestea ce-a bună      
Cât de fericit v- a fi fost Gelu, când murgu-a auzit:
-Transilvania s-a unit, pe veci, cu Patria-Mumă!