S-a dus vestea prin lume, pe mări și pe ocean
De spada și curajul eroului troian,
Fiul lui Afrodita și-a prințului Anchise,
Lupta prin șir de taberi cu brațele deschise.

Fapte de vitejie, avu, apărând Troia
Cum a făcut-o tatăl, luptând în Dardania...
Ținea Eneas pieptul, atacurilor crunte
Care curgeau ca apa prăvălită din munte...

Mai mult și tot mai multe, al grecilor potop
Se varsă nebunatic având un singur scop
Să cotropească Troia, cu foc s-o nimicească
Să umilească neamul și să o stăpânească. 

Cu greu scăpa Anchise, și Eneas murmurând 
Îl prinse pe Ascanius, în brațe, dispărând 
În noapte, cu-ai săi oameni, nebun de groază, murgul.
S-afundă-n largul zării și spintecă amurgul,

Urcând muntele Ida, lăsând ulii grămadă
Atrași de orizonturi de-a morții rece pradă,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins!
Sărmanu-nchide ochii și se declară învins.

Rămas-au sus o vreme, dar zeii-n vis veniră
La Eneas, când dormea, pe rând, îl sfătuiră
Să meargă mai departe și să întemeieze
O splendidă cetate, unde să guverneze.

-S-o faci cum a fost Troia, învingător viteaz!
Că treaz ai fost la soare, și-n noapte încă treaz!
Că tu ești fiu de zei și asta e de-ajuns,
Simbol al bărbăției în neamul tău ascuns.

Plecat-au toți în noapte pe marea-nvolburată 
Și văd pe-ntinsul negru furtuna întărâtată...
Coasta cartagineză parc-o vedeau din larg
Printre munții de valuri, care-n treacăt, se sparg.

Dar marea frământată, săltând din val în val
Azvârle-nfuriată corabia la mal...
Soldații ce vegheau din cetatea colinei
Purtat-au naufragii în fața reginei.

În hainele ei scumpe, ușoare, delicate,
Din fire de mătase țesute și lucrate,
Parcă era sculptată, zărindu-i forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe.

Eneas și Didona fără împotrivire
În ochi aprinși de doruri îneacă-a lor privire
La masa-mpărătească, regina zâmbitoare 
Organiză cu tact, în codru, o vânătoare. 

Dar o furtună mare cu grindină și vânt 
Oprise vânătoarea, udând al ei veșmânt, 
Și-n peșteră cei doi ascunși de ochii lumii
S-adăpostiră-n noapte de urgia furtunii.

Părul negru și moale-i căzu pe albii umeri,
Bătăile din pieptu-i puteai să i le numeri
Când el o strânse-n brațe, și-o sărută pe gură,
Patima lor adâncă n-a mai avut măsură...

-Când taina nopții noastre va deveni lumină
Vei auzi departe, în liniștea divină
Un cântec de sirenă pe care îl ascult
Pe valurile mării, voi naviga tăcut

Că scris-au zeii-n ceruri, calea să îmi urmez
Să-ntemeiez cetatea-mi, unde să guvernez
Urmașii îmi vor fi, doi frați cu firea demnă
Care vor construi o Cetate Eternă.

Remus și Romulus vor întemeia Roma
Acolo unde marea-și împrăștie aroma...
Dar pân-atunci Didona, floare de colț, divină
Te las, nu-mi plânge urma, tu nu ai nici o vină.

-De vei pleca iubite, eu voi aprinde-un rug
Și flăcările sale vor fi al meu coșciug...
Că fără tine-s praful din bobul de argilă
O boare, o adiere modestă și fragilă.

Dar zorii dimineții o prinse blestemând,
Aprinse rugul morții, pe zeul ei rugând:
-Fă tu să-mi pară-o pană atunci paloșul greu
Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu.

Se rugă pentru Eneas, și s-aruncă în foc,
-O! Doamne, fă-l s-ajungă în fericitul loc.
Eu strâng la pieptu-mi fraged: Iubirea-Ți din Lumină,
Tu izbăvește-mi calea și iartă-mă de vină.