„Și azi poștașul nostru a purtat 
O tolbă cu scrisori de la dulci cuconițe 
Scrisori de dor, scrisori de amor curat
Ce nu pot fi doar de la simple cunoștințe.
 
Și e firesc să fie așa de mult amorezate,
De-un om tânăr și frumos, copil al muzelor,
Dar nu știu cum vei face să le răspunzi la toate
Că îs cam multe cele ce ți-au trimis parfumul lor”.
 
„Mata o știi prea bine, că mă cunoști bădie, 
Că sunt îndrăgostit numai de o floare 
Ea este singura de care-mi pasă mie.
Ar renunța la rector pentru mine oare?”
 
„Bădiță Mihai, eu cred cu mintea mea 
Că poți iubi pe duduca Veronica, 
Și așa nedivorțată, dacă și ea vrea,
Că dacă-i iubire, nu vă pese de nimica.
 
Ori, dacă vrei, poți aștepta să-mi înapoieze 
Mitropolitul Calinic iar dar de preoție
Și-atunci, făcându-mă episcop, poate să divorțeze 
Și vă cunun în eparhia mea, v-aș fi naș pe vecie!”
 
Așa i-a găsit Veronica,  stând de vorbă,
Pe Mihai și Ion făcând un haz nebun, 
Citind și aruncând scrisorile în sobă 
Se amuzau privind cum se prefac în scrum.
 
„Ne pare rău, duducă Veronica, prea frumoasă, 
Nu am știut sărmani de noi, că vom fi onorați 
C-o vizită neanunțată și așa de simandicoasă, 
Atunci așteptam să râdem împreună, buni fârtați.”
 
Mihai, se opri din rupt scrisori, o cam sfeclise
Știind cât de geloasă îi adesea Veronica, 
Dar ea îl sărută pe obraz și îi zise
Că nu-i vina lui, el n-a greșit cu nimica.
 
„Nu-ți găsesc nici o vină, Mihai, ție
Că ai stârnit printre cuconițe, așa pasiuni 
De vină-i numai a ta frumoasă poezie
Și dragostea din ea, care face minuni.”