În sala cu lampadare și cu muzică-n surdină, 
Așteaptă toți la intrare pe Eminescu să vină
La serata literară, unde s-au strâns toți poeții,
Că e gală mult râvnită-i gala personalității.

Dintr-o dată-n sala mare s-a așternut brusc tăcerea;
Un bărbat frumos și tânăr, parcă lumina-ncăperea,
Semănând cu-n prinț din basme, cu ochi negri și mustață,
Parcă era un zeu mândru coborât din altă viață.

Din mulțimea curioasă, o doamnă îi ținu calea,
El a găsit-o frumoasă, când îi citi-n glas mirarea:
-În sfârșit, te-am cunoscut, eu mă numesc Cleopatra!
Să te cunosc aș fi vrut
astăzi, mi-a fost bună soarta.

Am fost în copilărie colegă cu Maiorescu, 
De la vărul Caragiale, auzii de Eminescu;
Poate vii la o cafea, de ai timp și de-ai să poți, 
Casa mi-o găsești, Mihai,
lângă plopii fără soț.

Tinerei cu păr bogat, cu nas drept și gură mică,
I-a căzut îndată drag, a uitat ce-a vrut să-i zică...
Ochii săi, două migdale, cu sprâncenele subțiri 
Păreau că se luminau când se-ntânleau în priviri. 

El văzu în ai săi ochi, lumina ce strălucea,
Numai orbul ce nu vede, numai el nu o vedea;
S-a îndrăgostit de Cleo și la vremea înserării
Ea ar fi făcut să-i cadă „toată floarea primăverii”.

Îndrăgostit a fost Emin, vecinii îl cunoșteau toți
Când gânditor trecea visând „Pe lângă plopii fără soț”
Așteptând de la ea-n zadar, măcar o „oră de iubire”,
Să facă dragostei cuibar, se gândea el...ce fericire!

A așteptat de multe ori măcar o șoaptă de răspuns
Un an din viață și-ar fi dat, dacă la ea ar fi ajuns
S-asculte „glasul gurii mici”, să se topească de amor
Când soarele-ar fi dispărut, făcând cu ochiul de sub nor.

Iar apoi, cu păreri de rău trecea din ce în ce mai rar
Văzând în treacăt capul ei, cum se întoarce în zadar...
Păcat, acum era târziu, el o privea cu ochi de mort,
Nu-i mai păsa de-al ei amor, de al său umblet și-al ei port.

Orgolioasă Cleopatra, n-a știut să-i cuprindă
Sufletul său îndrăgostit, speranța să-i întindă,
Iar flacăra iubirii lor cu tot ce avea bun și sfânt 
Să stea-n a candelei fior, să ardă veșnic pe pământ.