În sala cu lampadare și cu muzică-n surdină, 
Așteptă toți cu nerăbdare, Eminescu ca să vină.
E serată literară, s-a strâns spuma societății 
Așteaptă toți această gală, gala personalității.
 
Dintr-o dată-n sala-n murmur, s-a așternut brusc tăcerea;
Un bărbat frumos și tânăr, parcă lumina-ncăperea.
Semănând cu-n prinț din basme, ochii negri cu mustață 
Plete lungi îi curg pe spate, le zâmbea la toți de față. 
 
Din mulțimea curioasă, o Doamnă îi ținu calea,
El a găsit-o frumoasă, când îi citi-n glas mirarea.
– În sfârșit, te-am întâlnit, eu mă numesc Cleopatra
Să te cunosc aș fi vrut, astăzi mi-a fost bună soarta.
 
Am fost în copilărie colegă cu Maiorescu, 
De la vărul Caragiale, auzii de Eminescu;
Poate vii la o cafea, de ai timp și de-ai să poți, 
Casa mi-o găsești, Mihai, lângă plopii fără soț...
 
Doamnei cu părul bogat, cu nas drept și gură mică,
I-a căzut îndată drag, uitând ce-a mai vrut să-i zică.
Fața-i frumoasă, ovală, cu sprâncenele subțiri 
La el se uita prin sală, urmărindu-l din priviri. 
 
El văzu în ai săi ochi, lumina ce strălucea,
Numai orbul ce nu vede, numai el nu o vedea;
S-a îndrăgostit de ea și la vremea înserării
Ar fi vrut să-i cadă îndată... toată „floarea primăverii”.
 
Îndrăgostit a fost Emin, vecinii îl cunoșteau toți 
Când gânditor, trecea visând „Pe lângă plopii fără soț”
Așteptând de la ea-n zadar, măcar „o oră de iubire”,
Să facă dragostei cuibar, se gândea el... Ce fericire !
 
A așteptat de multe ori, o șoaptă de răspuns 
Un an din viață ar fi dat la ea să fi ajuns,
S-asculte „glasul gurii mici”, topindu-se de-amor.
Când mândrul soare dispărea, tăcut după un nor.
 
Iar mai apoi păreri de rău, trecea cu mult mai rar
Văzând în treacăt cum „capul ei se-ntoarce în zadar”.
Însă- o privea nepăsător „la umblat și la port”,
Nu-i mai păsa de-al ei amor, pentru ea era ca mort.
 

Păcat, Cleopatra, tu n-ai știut să-i cuprinzi,
Sufletul său ars chinuit, speranța să-i întinzi,
Iar flacăra iubirii cu tot ce-avea ea bun și sfânt, 
S-o ții în candela ce-n veci, să ardă pe pământ.