Cronos stă să bată, de miezul nopții lin
Într-o vară de iunie, cu cerul înstelat, 
De boală chinuit, pe doctor a chemat Emin
„Doctore, mă simt năruit...”, îi spuse disperat.
 
Spre dimineață-n zorii zilei, în glas de păsărele 
S-a stins al nostru geniu în liniște, stingher
Stelele sus pe cer cu magica lună între ele
I-au luminat sufletul, să urce sus, până la cer.
 
O armată de îngeri a trimis Domnul, protejându-l
Dorind ca sufletul său bun, s-ajungă la el teafăr, 
Să-i lumineze calea, pe-aripi de nor, ducându-l
Să-l așeze pe cer, ca să fie-n veci Luceafăr.
 
A cântat ca nimeni altul, iubirea, visul, dorul, 
Si plecând în nemurire, ne-a lăsat cu universul
Însă opera lui mare ne va umple mereu golul  
Voevod al poeziei, îl slăvim iubindu-i versul.
 
Și de sus, din înălțimi, el tot mereu ne privește
Cum îi slăvim astăzi versul și-l ridicăm in cântări 
Eminescu e fiul României care veșnic îl iubește
Și-i păstrează amintirea pe-ale poeziei eterne cărări.