Într-un cupeu elegant, îmbrăcat la patru ace
Cu emoție în glas, Emin intră-n Cotroceni. 
În palat, cu pas galant, ceva nu îi dădea pace
Controlându-și pas cu pas, nu era el cel de ieri.
 
Orice muritor de rând și-ar fi dorit cu ardoare 
Invitat să fie-odată, de Regină, la palat;
Dar poetul Eminescu nu ardea de nerăbdare,
Pentru că era se știe croit fin alt aluat.
 
În sala de muzică, se-nțelege era lesne,
Apăru Regina -naltă îmbrăcată-n rochie albă,
Rochia-i fină de hermină, cădea-n falduri pân' la glezne,
Îl întâmpină îndată, cu privirea dulce, caldă.
 
Pe cap purta diademă lucrată-n aur cu dungi,
La gât un șirag de perle, și la urechi cercei lungi.
Îl puse într-o dilemă când un cercel spânzurat 
Atingea fără de jenă, umărul imaculat.
 
Emin face-o reverență, sărută mâna Reginei,
Suverana îl invită la o masă cu trei mere
Și-aduce ceai cu esență, purtat de mâinile-i fine
Pe care poetul îl bea cu o vădită plăcere.
 
Regina Elisabeta, Carmen Sylva se numea;
Poetă apreciată, Alecsandri o vedea stea,
Faimosul Pierre Loti la Sinaia o vizita,
Și tot cu ea în gondolă la Veneția se plimba. 
 
Îl roagă pe Eminescu să vadă poemul ei
El acceptă și verdictul, imediat și la dat:
– În forma care-i acum, Majestate am temei,
Nu poate fi publicat, mai trebuie prelucrat.
 
Pe moment Regina sub imboldul mâniei 
Pe mândrul Eminescu, mirată l-a întrebat:
– Uiți că vorbești cu Regina României?
– Dar nu și a poeziei", ar fi zis poetul, deloc intimidat.
 
Întâlnirea aranjată de Mite și Maiorescu,
L-a înfuriat îndată pe măritul Eminescu.
Iar când Regele României ar fi vrut să-l decoreze.
Cine ar fi putut oare, când el însuși era Rege?
 

Rege-al poeziei noastre ai fost și vei fi pe veci,
Nu s-a mai născut un altul, tu al nostru etern ești. 
Cât cerul e plin de aștri, iarba-i verde pe poteci,
Tu rămâi în poezie „Rege-al Țării Românești”.