Îngerul blond l-ai cunoscut, când erai la Viena 
Tânăr student fiind, îndrăgostit de viață,
Ea ți-a pătruns în suflet, dansându-ți inima,
După-al iubirii vals, în orice dimineață. 
 
Vibrai ca strunele viorii, inima îți cânta 
Simțeai în suflet primăvară, cu tril de ciocârlie, 
O coardă-a inimii ți se rupea, știind că va pleca, 
Focu-n inimă-ți rămânea, cu flacăra lui vie.
 
Ce fericit ai fost la Iași, când ai reîntâlnit-o,
Pârâuri de cerneală, curgeau din pana ta.
Scriindu-i și-amintindu-i cât de mult ai iubit-o 
În ciuda depărtării și-a suferinței grea.
 
Iată-vă iar din nou, la Iași, tot împreună, 
Dar nu întotdeauna, pe cât ți-ai fi dorit;
Lângă lacul cu nuferi, ai fi dorit să vină 
S-apară dintre trestii, cu chipul ei iubit.
 
Să plutiți împreună pe lac în luntrea mare
Să lași din mâna cârma, lopețile să-ți cadă,
Să se abandoneze în dulcea-ți sărutare,
Iar părul lung și blond să-i curgă în cascadă. 
 
Dorința, ta cea mare, era s-o ai, Emine 
În „codrul cu izvorul, ce tremura pe prund”
La „prispa cea de brazde”, ea să fie cu tine
Unde crengi aplecate, iubirile le-ascund.
 
Ai vrut s-o ții în brațe și pe ai tăi genunchi
Să fiți numai voi doi, porumbei singurei,
Pe brațul tău vânjos fruntea ei să o culci,
Pradă să-ți fie ție, gurița dulce-a ei.
 
Mihai, „iubind în taină”, discret păstrai tăcerea
Ai fi vrut să te îmbeți de „dulcea-nvăpăiere”;
Gura îți era arsă, chinu-ți sporea durerea,
Când nu putea veni, să-ți fie mângâiere. 
 
O așteptai cu o suflare ,să stingă al tău dor,
Cu zâmbetul ei blând, gândirea să-ți îmbete,
„Atât de dulce” ea era, și „dragă tuturor”
Că te făcea să uiți, de foame și de sete.
 

Și în singurătate acasă, cu ochii rotogol,
Ai fi vrut să fii cu ea „mână-n mână, gură-n gură”,
„Cu perdelele lăsate”, iar soba să n-ardă-n gol,
Și ciudă să-ți fie „cum că vremea să mai treacă, se îndură”
 
Parcă o vedeai gingașă, pășind spre tine încet
Cu părul ce cădea valuri, cu brațele sale-ntinse, 
Cum venea odată-n „umbra tăinuitului boschet”
Culegându-i mii săruturi, de pe buzele aprinse.