Pe când Ștefan Domn cel Mare băga spaima-n răsărit 
Mergea și la vânătoare în pădurea de argint;
La poalele unor dealuri, înalte ca munții, regi,
Stropită de-a Putnei valuri, vânând cerbii pe poteci.

Și privind pădurea-adâncă, luminată de un astru,
Văzu săpată în stâncă chilia unui sihastru.
S-a auzit despre sfânt că a coborât din cer,
Să-l găsească pe pământ pe Ștefan plin de mister.

Ștefan cu al său curtean bătu-n poartă la chilie
Și privi la geamul mic pe unde ieșea făclie
De lumină albă, pură, care străjuia în jur
Luminând chilia toată și paltinii, împrejur.

-Primiți oaspeți? Întrebară Ștefan cu curteanul lui.
Întrerupând liniștea și ruga sihastrului.
-Așteptați, că vă primesc, spuse Daniil Sihastru!
Rugăciunea n-o opresc, pentru mine-i un pilastru.

Știu că vii din depărtare, eu îți cunosc bunătatea
De asculți ce îți voi spune o să-nvingi păgânătatea;
Pune-ți urechea și-ascultă, la piciorul meu cel stâng 
-Auziți, mărite Domn, femei și copii cum plâng ? 

Acum stai și-ascultă bine la piciorul meu cel drept;
Și spune-mi mărite Domn cum auzi inima-n piept?
-O aud cum cântă-n noapte cu îngerii mei în gând 
Maica sfântă cu dulci șoapte mi-a șoptit cu glasu-i blând. 

Eu ascult ce îmi spui sfinte, că mi-ai zis-o cu alean
Martor îmi e Dumnezeu, tu sfinte și al meu curtean,
Care o să mă urmeze în tot drumul cel parcurg
De dimineață în zori, pân-ce la oșteni ajung.

Ajunse Ștefan, și strânse ostași cu zale de fier
Care țin steagul Moldovei fâlfâind până la cer.
Cântece vin dinspre munte, glas de bucium,
Freamătă codrul pe poale de rumoare și de zbucium.

Doi voinici cu arce-n mână pe vârful dealului urcă,
Pregătiți ca să asculte când Ștefan le dă poruncă;
Amândoi cu ochii ageri, pipăind a lor săgeți
Care-au nimerit în inimi tătari și turci îndrăzneți.

Ei sunt arcașii lui Ștefan, săgețile-n aer zboară
Se opresc pe câmp, departe, cu luna din cer, coboară;
O tăcere de mormânt se făcu când Domnul Mare
Își trimise-a să săgeată în codrul verde să zboare.

Tremură coarda din arc, vârful săgeții coboară
Peste vârfuri de copaci, în zbor, trei vulturi doboară...
Vârful ascuțit se-ndreaptă ca un fulger pe pământ
Se oprește din cădere, într-un paltin vechi s-a frânt.
 
Din tăcerea de mormânt izbucnesc glasuri o mie
Când Ștefan cel Mare, sfânt, le-a grăit cu bucurie!
-Unde săgeata-mi s-a rupt, va fi altarul cel sfânt!
Mănăstirii ce-o zidesc pe acest frumos pământ.

Numele lui Ștefan cel Mare ne-a rămas și drag și sfânt
Miilor de generații ce-au trăit pe-acest pământ,
Prin veacuri, numele său nu s-a spulberat în vânt
El e considerat și astăzi cel Mare și cel Sfânt