În pumnul Ardealului, cântă duhul Iancului, sus în Munții Apuseni...
Iar dintre cei mai mulți morți, se aud glasuri de moți, mii, de Groza și Buteni.
Vor să se adune frații, să cutreiere Carpații cu Iancu,-n frunte, pe cal,
Horia și Cloșca-ndată, să se-adune de sub roată, cu Crișan, toți în Ardeal.

Tot Ardealul,-ncet se scoală, e semn mare de răscoală de la Vidra până-n Alba,
Pe-un cal alb, cu mult curaj Iancu-i îndemna la Blaj, s-adunau mulți precum iarba...
Pe unde trecea călare, i s-alăturau în cale pâlcuri de tineri, bătrâni cu nepoți,
Sătui de chin și minciună, coborau din munți și dealuri, urmându-l în luptă, toți.

Fiu de tată apusean, a fost luptător de neam, rupând lanțul înrobirii
Ardealului românesc de sub jugul unguresc, deschizând drum dezrobirii. 
Lupta lui n-a fost în van pentru poporul orfan, pentru-al său suflet erou,
Când perfidia Vienei a-mbrăcat blana hienei, prăbușindu-ne din nou.

Au transformat un popor, care-a fost biruitor, sfidând Revoluția, 
Prăbușind în fiecare, gânduri de regenerare, Iancu, n-a vrut decorația.
-Nu am luptat, Majestate, trecând de-atâtea ori prin moarte, pentru jucării,
Vrem drepturi și libertate pentru toți și pentru toate că suntem ființe vii.”

Craiul munților a fost, fugar, fără adăpost, cu sfârșitul vieții tragic. 
Afundându-se în munte cu aripile zdrobite, ca un vultur singuratic.
Gorunul, de-atunci îl plouă, cu flori scăldate în rouă, frunzele-s toate a lui.
Țăranii-l cânt în balade, cu fețele-nlăcrimate, la coarnele plugului.

In Apuseni, portretul lui Avram Iancu este păstrat lângă icoană
În semn de adorare și iubire pentru a lui legendară persoană
Iar la gorunul lui Horia, unde-i este mormântul și un monument,
Românii își vor aminti mereu cuvintele din al său testament:
„Iar de vor veni străinii să vă ia pământ și drept,
Români, scuturați gorunul ca din somn să mă deștept!”