În raiul legendar a “Mândrei Bucovine”,
Se născu un talent, căruia-i curgea-n vine
Muzica, floare rară, pe care-o moștenește
De la tatăl Iraclie, ce-n viața sa sădește.

Sâmburii de speranță, care cresc rând pe rând
Din mica sa vioară, în copilul plăpând,
Făcându-l să se-nalțe, să zboare spre genuni
Lăsând ca moștenire cununa-i de minuni...
Carol Narcis Micali i-a dat lecții și-a vrut
La orice încercare, să fie un început..
Și-a cântat prima dată, la Marea sărbătoare
A Mănăstirii Putna, fiind ziua sa mare

Când întâlni în cale, pe Mihai Eminescu 
Care-l felicită, zicând de Porumbescu
Că-n uriașa briză de muzică stau salbe,
Sonatele fecioare, cu fine trupuri albe.

Sfânta comemorare a lui Ștefan cel Mare 
A luat sfârșit, și lumea-l privi cu încântare,
Amurgul se așterne trăgând codrii aproape
Pe fiecare față de deal, îngenuncheată.

Tăcerea încet se lasă în casa cu pian
Când Ciprian apare, cântând cu-al său elan,
Strigând cu bucurie : ‘Taă[, azi am cântat 
La Marea sărbătoare, a Daciei, exaltat!”

Proaspăt licențiat, al Universității
Din Viena, se întoarce-n sânul comunității, 
Și-n clarul miez al vârstei râd tinereții sale
Mugurii dragostei, când întâlni în cale

Pe Berta Gorgon, fata, care împărtășește
Același sentiment, când i-a spus c-o iubește...
Dar dragostea lor pură ca floarea cea de crin 
A dispărut ca roua sub ploaia de venin

Când mama ei, le pune obstacole, de-a rândul 
Îndepărtându-și fiica, forțând-o să-și i-a gândul 
De la al său iubit, și îi va da de știre
Că va pleca în Anglia, sperând că a sa fire

Îl va uita, dar vai, făcuse un păcat
Că în a lor iubire, legi sumbre a călcat,
Punând a lor simțiri în slujba înrobirii
Și-n inimile calde, durerea despărțirii.

Lupta pentru dreptate a românismului 
Îl azvârli-n temniță, și sănătatea lui
Se agravează-n timp, cu o tuberculoză
Pe când sărmana Berta, se stingea ca o roză

Departe de iubirea-i și de muzica lui
Care-l purta prin lume-n pragul triumfului,
Ajungând mare stea, și-n țară, un erou
Lăsându-ne ca zestre opereta “Crai Nou”,

“Balada”, “Tricolorul “, “Cântec de 1 Mai”,
Zvâcnind “Pe-al nostru steag”, în veci, pe-al țării plai,
Și-n inimile noastre, muzica-i în surdină,
Transfigurați de-un fulger ne poartă spre lumină

Când suntem triști sau veseli, în ea ne scufundăm 
Prindem din ceruri aripi și iar ne înecăm.
Ne contopim cu dânsa cum el s-a contopit 
În a sa scurtă viață, în tot ce a iubit.

S-a stins compozitorul Porumbescu, de boală,
Și de iubirea Bertei, fierbând ca într-o oală
În inima-i de om, zicând : -Dacă-am să mor,
Pe-al meu negru mormânt să fie-un tricolor.

Flori de Nu-mă-uita, ofilite-n cunună
Plângeau pe-al său mormânt cu lumea împreună,
Iar tinerii studenți și feciorii din sat,
L-au pus în mormânt în tricolor înfășurat.