O veste necrezută pe loc s-a răspândit 
Că Tavi și frumoasa Tani, s-au despărțit,
După ani de iubire, așa le-a fost destinul
Să curgă printre clipe, ca în pahare, vinul.

Căsătorit de tânăr, Goga iubi pe Tani
Cu toată forța ființei, dar cum trecură anii,
Inima lui începe să nu mai aibă pace,
Rupe lanțul iubirii, și în trecut se-ntoarce

La amintirea celei cu care a crescut
Pe când era copil, în satul său, demult...
Lăsând mii de-ntrebări fără nici un răspuns, 
Ținând închis misterul, de nimeni nepătruns.

Tani, cu-a sa candoare, se întreba mirată
Dacă-n toți acești ani, iubirea-i fu curată
Cum fu a sa iubire, pură ca micul crin,
Gândind cu-amărăciune, plângea al său destin.

Era ca nava prinsă-ntre valuri zbuciumate
Și mii de gânduri triste cu iluzii sfărâmate 
Se prăbușiră-n suflet, când s-a căsătorit 
Tot în același an, când ei s-au despărțit.

Flacăra lui din suflet ce i-a aprins iubirea
Se chema Veturia, care-a avut menirea
Să-l iubească, să-l poarte-n suflet, ca pe-un tezaur
Cum l-a iubit și Tani cu inima-i de aur.

După divorț, Hortensia pleca de la Sibiu
La București, păstrând, în suflet, încă viu
Visul, care-l păstra într-un bob de credință
Că se va-ntoarce iarăși, iubind a sa ființă.

Mulți ani a lâncezit sub a peirei ceață,
Și-a trăit cu speranța, fecund izvor de viață, 
Dar nu s-a mai întors, că era fericit 
Cu Duța sa aleasă, profund îndrăgostit.

După Primul Război, el cumpără îndată
O casă mare, veche, vizibil neglijată,
Și-așa dărăpănată, deveni al ei țel
Transformând din ruine, adevărat castel.

Cu patimă aprinsă-l iubea fără- ncetare
Cum își iubește-n taină, grădinarul, o floare,
Dar el plecă la îngeri, citind în Paradis
Tatălui, șapte stihuri din al său manuscris.

Când auzi Hortensia, că Tavi a murit
Puse pe catafalcul celui ce l-a iubit,
Paisprezece flori roșii de trandafiri frumoși
Sub ochii celor care, o priveau curioși.

Paisprezece flori roșii, simbolizau toți anii
Petrecuți împreună, care-au fost dați pierzanii
Pe câmpuri, văi și dealuri, pe ape curgătoare,
Rămânând amintirea vocii lui, iubitoare.

În unduiri de cântec ale Crișului, dorm
Octavian și Duța pe veci, dulcele somn
Vegheați de Apusenii Pădurii Craiului,
De cântul doinei dulci a ciobănașului.

Rămas-al său castel de-a pururi pe vecie
Construit pentru el, din suflet, cu tărie...
Astăzi “Mausoleu Iubirii” stă și-așteaptă
La Ciucea, toți românii, să-i pomenească-n șoaptă.