Pe un deal, peste câmpie, în pustiul Bărăgan 
Printre viile de aur ca bănuții într-o salbă 
A crescut cu drag de glie, pe movila-i de Român
Alexandru Odobescu, în miros de flori și iarbă.

Acolo, în armonie, era raiul său ceresc
Cu stele ce luminau nopțile fără hotar...
Cu a sa copilărie scălda țărmul părintesc 
Când pădurea îi zâmbea sub un falnic, vechi stejar.

În sămânța nemuririi,  a răsădit cuvântul 
Când „Întoarcerea în țară pe Dunăre”, el a scris
„Oda României” noastre  o poartă spre zări, vântul
Să cunoască lumea-ntreagă, țara noastră, plai de vis.

Arheolog și artist, om politic, diplomat și scriitor,
A transportat la Paris Tezaurul din Pietroasa...
Prezentând cu încântare, mitul artelor, izvor
Din al nostru paradis, unde, îl aștepta, Sașa

Cu privirea ei de înger, timidă și iertătoare, 
Avea dragostea strivită în teascul greu plin de chin,
Ea îi respira cuvântul, privindu-l ca pe un soare
Dintr-o trădare în alta, îl sorbea ca pe un vin.

Om consacrat cu renume, un mare cheltuitor
Avea peste tot, în lume, aventuri amoroase.
Ea știa, și suferea, dar de dragul fiicei lor
Îl ierta, și-apoi vindea, pentru el, pământ și case.

În viața sa tumultoasă, a iubit multe femei
Cu pălării de paie și șaluri de mătase,
Pășind pe trotuarul frumoaselor alei
Râdeau cu ochi albaștri sau negri, curioase.

Pribeag, care a scris cu soarele de mână 
„Mihnea Vodă cel Rău”, „Doamna Chiajna”, pe mări,
A prins, în palmă, cerul, plecat pe o fântână
Și a intrat în pragul duioasei disperării.

Îndrăgostit la culme, l-a mistuit iubirea
Hortensiei, stăpână a cărnii și-a plăcerii,
Cerând Sașei divorțul, să spargă-alcătuirea,
Lăsând o biată urnă cu  zgurile durerii

Îi cere să-ntervină pe lângă profesoară
Să-i devină soția, soțului ei iubit,
Că ea se va retrage la mănăstire-n vară,
Că numai așa poate, trăi el, fericit.

Prea plinul de iubire, o-mpinse cu ardoare
Pentru-o întrevedere cu mama tinerei
Care-o respinge însă, cu vorbe  ocărâtoare,
El asculta ascuns, în colțul camerei.

Dezamăgit, îi scrie Hortensiei  scrisoare
Și-apoi se sinucide cu-o doză de morfină, 
Dar gesturile Sașei rămân nemuritoare
Pentru iubirea-i pură, ca floarea din grădină.

În el a pus Iubirea pentru Eternitate
Care a părăsit-o, trădând cu ele odată,
Să lupte cu vrăjmașul Destin, îngemănate...
Rămas-au psalmi de taină, o rugă necurmată.