Frumos ca un Luceafăr, zâmbind triumfător, 
Mihai Viteazul, cu suita, venea din Șelimbăr.
Acolo câștigase victoria cu Báthory, cumva,
Intrând la Alba Iulia, el și Moldova o dorea.

Lângă domn se duceau steaguri în jos plecate
De la Andrei Báthori, în luptă câștigate
Plecate spre pământ, în semn că e supus
Domnului Mihai, tot Ardealul de jos până sus.

Transilvania îl primi cu cinste și onoruri
Urându-i o domnie spre fericirea țării.
Episcopul catolic și ai lui cu toții
I-au dat cu tot respectul cheile cetății.

Prin poarta Sfântul George, domnul mândru-a intrat
Călare pe-un cal alb de-ai săi boieri înconjurat,
Stăteau oștenii-n șir de-o parte și de alta,
Episcopul și clerul deschizând umili, poarta.

Înainte venea episcopul și clerul
Banda de trâmbițe suna de vuia cerul...
Cu tobe de oțel, flaute și flașnete 
Era dus la palat măritul oaspete.

Seizi duceau de frâu, opt cai acoperiți
Cu șele prețioase, cu pene împodobiți,
Lucrate în argint și cu aur curat
Cum n-a mai pomenit nicicând un împărat.

Mihai purta pe cap un calpac muntenesc,
Cu o egretă din aur cu rubine în stil împărătesc,
Mantaua lungă albă, țesuți vulturi cu aurit fir,
Ciorapi lungi de mătase cu pietre și safir.

De brâu îi atârna o pală de Taban
Cu aur și rubine, botine de săftian
Galbene precum floarea soarelui, străluceau, 
Mulțimea adunată cu drag îl aclamau. 

Mihai dădu decretul în care a promis
Iertare tuturor, celor ce s-au supus,. 
Iar cei ce sunt credincioși și îl ascult
In pace vor trai pe-acest bogat pământ.

Tot ce-a făcut Mihai, ne spun cărțile vechi
Unind românesc plai, și-al nostru grai străvechi.
I-am văzut toți virtutea găsind a ei răsplată
Ce nu numai de oameni, dar și de zei invidiată!

Transilvania, Moldova și Țara Românească 
Unite atunci de el, ideie ce-ncepea să-nflorească.
Și-a fost Mihai un simbol, fapta-i va fi eternă
Rămâne în veci prințul român de epocă modernă.