„Cufundat în întuneric, lângă-o cruce în mărmurită”
La lumina slabă-a lunii, se vede-un trup de femeie,
Aprinde o lumânare, cu privirea-i obosită
Mângâie crucea plângând c-o floare de orhidee. 
 
Pe mormântul încă proaspăt își vărsa lacrima sa,
Boabe de rouă sărate se-nnodau în barba-i fină,
Un buchet de flori albastre, flori mici de „nu-mă-uita”
Îl tot așeza cu grijă, să nu-l sufle vreo furtună. 
 
Lângă el aprinse-n grabă, din nou lumânarea stinsă
Ținând-o-n căușul palmei, ceara mâinile-i ardea,
Parcă vrând să îi conducă sufletul, cu ea aprinsă
Într-o lume neștiută, menținându-i flacăra.
 
Păru-i lung de aur curge pe veșmântu-i negru-n noapte
– Dragul meu Emin iubit, mult ai suferit, știu bine.
Te-am iubit, te voi iubi, îi spunea plângând în șoapte, 
Dacă tot te-ai dus, te rog, ia-mă-acolo sus cu tine.
 
Nu pot să trăiesc în pace, fără tine nu respir 
Viața mea e un deșert, voi pleca la mănăstire 
Voi veni să îți sădesc pe mormânt un trandafir, 
Apoi voi veni la tine, dragul și scumpul meu mire.
 
Să fim amândoi acolo, în pace, numai noi doi,
Că aici am avut piedici, soarta-așa a vrut să fie,
Voi lăsa în urmă lumea, vom fi din nou amândoi, 
În paradisul iubirii revărsat în dulcea-ți poezie.