La ceas de taină te văd pe banca de sub tei, Mihai
Citești, dar curând cartea o lași alăturea de tine
Apoi în gând, cu teiul sfânt de vorbă tu stăteai
Iar el te-nțelegea și te iubea, căci te cunoștea bine. 
 
-Tei mândru și fălos ce te-a sădit furtuna,
Tu mă cunoști că-adesea ți-am dat floarea de gând 
Eu sunt poetul la care-ai dat speranța și cununa 
De a cânta iubirea cea sfântă în fiecare rând. 
 
Spune florilor tale să-și întețească mireasma
La ceasul de vrajă când Veronica va sosi
Ea este dorul, visul meu și chiar agheasmă
E muza și iubita ce în fiecare vers va răsări.
 
Frumoasa muză se ivește în toată a ei splendoare
Grăbind printre rondouri, o floare între flori,
Cu o umbrelă albă, cu steluțe blu, ce-o apăra de soare
Părea o dulce reverie „un vis al unei prea lungi așteptări”.
 
– Bine-ai venit, Veronica, iubita mea din alte genuni,
Tu m-ai trezit din dulce reverie, vino la al meu piept,
Să stăm așa o viață, să credem în minuni 
„Și fă ca pe vecie, din vis, să nu mă mai deștept.”
 
– Strânge-mă Emin, în brațe ca și-n a vieții salbă
Pornind ca-ntr-o poveste să ne croim o viață. 
Din Copou ieșind la stradă, logodiți de tei în grabă, 
Spre eternul vis al iubirii, spre o nouă dimineață.
 
Iașiul vă privea tăcut, cu lumini de felinare...
Parcă își aduce-aminte și astăzi cu nostalgie 
Legământul vostru sfânt în fața lunii fugare
Jurământul de iubire care-a rămas pe vecie.